Contrarevoluția lui Erdogan; Ce a mers greșit în Turcia?

Istoria secolului al XX-lea constituie un câmp de luptă împânzit cu cadavrele unor revoluții eșuate. Lenin, Stalin, Mao, Mussolini, Hitler au încercat toți ori să reducă efectele modernizării, ori să o accelereze – eșuând fără excepţie. După atacurile de la 11 septembrie 2001, se pare că cel mai important revoluţionar a secolului trecut s-ar putea dovedi a fi Mustafa Kemal Paşa, cunoscut de restul lumii sub numele de Atatürk, fondatorul Republicii Turce laice. Din cenuşa multinațională a Imperiului Otoman, Atatürk a ieșit victorios, folosindu-se de naționalismul burghez pentru reformarea unei țări musulmane, încercând astfel să demonstreze că suveranitatea poporului și Islamul pot coexista fără probleme. Reuşita acestui proiect rămâne de văzut; însă, se poate spune fără ezitare că revoluția lui Atatürk însăși a murit la 16 aprilie 2017, ziua în care actualul președinte al Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a izbutit, în urma numeroaselor eforturi depuse în scopul transformării sistemului parlamentar într-o veritabilă republică prezidenţială.

În Washington, a spune că o anumită țară se găseşte la un „punct de cotitură“ e un clișeu mult uzitat, o banalitate care spune, însă, adevărul despre Turcia de astăzi. Atatürk s-a aflat în fruntea republicii timp de aproximativ 15 de ani, la fel ca Erdogan, care a devenit prim-ministru în 2003 și președinte în 2014, căutând să acorde puteri sporite președinției. Modificările constituționale pe care alegătorii turci le-au aprobat (la limită, în contextul în care mulţi observatori obiectivi au considerat alegerea nedreaptă) vor face posibil, dacă starea de sănătate i-o va permite, ca Erdogan să fie președinte până în 2029 sau 2034 (atunci când va avea 80 de ani). În cazul în care chiar va face acest lucru, el va fi dominat viața politică a Turciei de două ori mai mult cât fondatorul ei, compromiţând revoluția laică a lui Atatürk şi făcând țara după propriul său chip.

Atatürk a murit relativ tânăr, dar a deshis drumul Turciei către ceea ce Dean Acheson a descris drept fiind o „democrație imperfectă.“ După cum a menționat biograful său, Lordul Kinross, Ataturk s-a angajat să asigure atingerea unui ţel suprem liberal, folosind mijloace profund neliberale. În decursul evoluţiei statului, a lăsat multe întrebări cu privire la viitorul Turciei fără răspuns. Care este rolul armatei în politică? Care este rolul etniei în cadrul națiunii? Care este rolul statului în economie? Mai mult, care este rolul religiei în societate?

O mare parte din istoria ulterioară a țării a fost caracterizată de un efort de modernizare în stil european, iar sistemul Kemalist, după moartea fondatorului, a devenit de neclintit, insistând categoric asupra aspectului laic. Cu toate că progresul nu a fost unilateral în acest sens, exista, totuşi, un obiectiv spre care Turcia tindea. Islamiștii mai sofisticaţi au înțeles acest lucru. Când a venit la putere în 2002, Partidul lui Erdogan pentru Justiție și Dezvoltare (AKP), care a răsărit în urma confruntărilor dintre statul eminamente laic și mişcările politice islamiste, nu a ştiut să ia în consideraţie o aspirație răspândită a poporului turc de a se alătura Europei. În acele prime zile electrizante ale “domniei” sale, Erdogan a declarat că așa-numitele „criterii de la Copenhaga“ pentru aderarea la UE trebuiau să fie redenumite drept „criteriile de la Ankara“, deoarece constituiau momente-cheie în evoluţia Turciei înseşi, care se angaja să devină un stat de succes, prosper, modernizat.

Această atitudine s-a schimbat, însă, aproape imediat ce UE a fost de acord să accepte candidatura Turciei în decembrie 2004. Istoricii vor tot căuta să găsească „ce a mers prost“ de acum înainte, fără doar şi poate.

Mulţi ar putea fi învinuiţi. Turcia s-a arătat stângace în încercarea de a găsi o soluție pentru chestiunea Ciprului în 2003, înainte de a veni cu propunerea unui compromis de succes în 2004, care însă a fost compromisă de unii fanatici ciprioți greci. UE, din nefericire, a primit Republica Ciprului în UE (o tactică nu foarte inteligentă), complicând aderarea Turciei. Germania și Franța au ales noi lideri mult mai puțin dornici să vadă Turcia în Uniune decât predecesorii lor; dar adevărul trebuie spus: entuziasmul pentru aderarea la UE era deja în scădere cât îi privea pe Erdogan și pe alegătorii săi de bază. Atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a arătat în favoarea unei legi din Franţa care interzice vălul la locul de muncă, mulți islamiști au început să se opună ideii că adoptarea de norme și reguli europene ar deschide calea către schimbarea legilor rigide ale Turciei limitând formele de exprimare religioasă. Erdogan a luat-o pe o cu totul altă traiectorie, cu implicații importante atât pentru politica internă cât și cea externă.

În ţară, obiectivul general al lui Erdogan a constituit eliminarea, în mod sistematic, a restricțiilor privind religiozitatea în sfera publică, conducând societatea într-o direcție mai conservatoare. Municipalitățile controlate de AKP au oprit comercializarea alcoolului în cadrul evenimentelor publice; toate hotelurile din cadrul jurisdicţiei au urmat exemplul. Nu a fost câtuşi de puţin ceva apropiat de impunerea legii islamice –ci un subterfugiu subtil și sofisticat, dar era clar că se viza eliminarea Kemalismului (o mişcare oricum aflată pe moarte) din cadrul instituțiilor de stat din Turcia.

Discipline coranice a fost introduse în școlile publice, iar absolvenții școlilor religioase au beneficiat de o formă de discriminare pozitivă în ceea ce priveşte obţinerea unui loc de muncă din sectorul public. Erdogan a provocat armata, supraviețuind de fiecare dată crizei iscate, proclamându-se perpetuu purtător de torţă al Atatürkismului, insistând -în 2007- să numească un președinte, Abdullah Gül, a cărui soție poartă văl. Acest lucru ar fi fost de neconceput chiar şi acum un deceniu. În cele din urmă, interzicerea vălului în instituțiile publice a fost abandonată.

După ani de zile cu un singur partid la conducere (situaţia de după 2002), AKP-ul a ajuns să domine birocrația (deși Erdogan a fost forțat să se bazeze foarte mult pe unii musulmani educați, furnizaţi de imamul exilat Gulen). AKP-ul, care era inițial o coaliție de „islamiști modernişti,“ reformatori liberali, și refugiați din alte partide politice de centru-dreapta, a început tot mai mult să asculte de baza islamistă a lui Erdogan. În 2008, după ce a supraviețuit unei încercări judiciare de interzicerea a partidului (o soarta suferită de partidele islamiste anterioare), Erdogan a iniţiat, în cadrul unei alianțe mai curând incomode cu Güleniştii, o serie de procese în care mulţi au fost acuzaţi de conspirație, o operaţiune vizând nu numai eliminarea adversarilor politici, ci şi subminarea, în cele din urmă, a oricărei instituții care i-ar putea limita puterile exercitate, inclusiv mass-media și armata. Deși controlarea armatei a fost socotită lucru pozitiv de către publicul Uniunii Europene, alte abateri de la standardele europene ale statului de drept și libera exprimare au fost de natură să diminueze în mod constant sprijinul Europei pentru candidatura Turciei.

Erdogan împreună cu ajutorul său, Ahmet Davutoglu, mai târziu ministru de externe și în cele din urmă prim-ministru, a început să întoarcă Turcia de la orientarea sa tradițională către Vest. Davutoglu s-a lăudat că Turcia ar putea deveni o superputere islamică, care ar nu ar avea „niciun fel de probleme cu vecinii ei.“ Când “Primăvara arabă” a avut loc la finele anului 2010, fără întârziere, problemele cu vecinii au şi apărut, iar politica externă a lui Erdogan a luat o turnură sectară evident sunnită.

Deoarece administrația Obama a jurat să nu se implice în mod direct în războiul civil sirian, care a izbucnit în 2011, a fost mai mult decât fericită să transfere politica sa Turciei pe perioada primilor doi ani ai conflictului. Din păcate, Turcia a fost copleşită, lucru total previzibil. Nemulțumită de lipsa de angajament din partea Statelor Unite și afectată de fluxul de refugiați, Ankara a început să sprijine elementele radicale din rândul opoziției sunnite a președintelui sirian Bashar al-Assad, mai ales Jabhat al-Nusra, afiliat la al-Qaida în Siria. S-a făcut că nu vede, de asemenea, jihadismul deosebit de violent al “Statului Islamic”, oferindu-le sanctuar luptătorilor ISIS și permițând fonduri și arme să ajungă prin Turcia la ISIS. Atunci când a fost proclamat “califatul” în 2014, după prăbușirea forțelor de securitate irakiene, politica Turciei a provocat frustrare în America, iritată fiind de aparenta incapacitate a Ankarei de a-şi controla frontierele, precum şi de restricțiile privind activitatea SUA la baza militară Incirlik, precum și refuzul de a contribui efectiv la lupta împotriva ISIS.

*Articol scris de Eric Edelman, fostul amabasador al Statelor Unite ale Americii la Ankara, pentru revista săptămânălă Weekly Standard, tradus în limba română

You May Also Like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *