Îmi iubesc țara și poporul, iar în schimb am primit chin și închisoare

În ultimii ani, în Turcia, drepturile omului au fost serios încălcate. În urma puciului eșuat, s-au arestat multe persoane care nu a avut nicio legătură cu lovitura de stat: militari, funcționari,femei casnice,femei bătrâne, ș.a. Peste 700 de copii cresc în închisoari alături de mamele lor.

O femeie în vârstă de 60 de ani care nu a dorit să se identifice, a scris o scrisoare pe siteul magduriyetler.com (persecutări), unde vorbește despre persecutările din închisoare:

Acum 5 ani, am avut probleme cu inima. Cu 4 ani în urmă am fost operată de cancer. Sufăr de tensiune și diabet. În timp ce mă chinuiam cu bolile, soțul meu s-a îmbolnăvit și a murit în 2015. În 2016 a murit și tatăl meu. Mama are Alzeihmer, iar eu o îngrijesc. În acest răstimp, fiul meu a fost și el arestat. În timp ce sufeream pentru el, m-au arestat și pe mine datorită unei plângeri.

Mi-au perchezitionat casa când nu eram prezentă, mi-au cotrăbăit prin toate lucrurile; până și pe cele intime le-am găsit împrăștiate peste tot. Văzând că mi-au perchezitionat casa, fiind sigură că sunt nevinovată, am decis să mă duc eu însămi la poliție, aveam mare încredere în justiție. În ziua respectivă   am fost plimbată din spital în spital, pentru expertiza medicală.  Eram epuizată și dezgustată de situație. Atunci i-am spus doctorului: „dacă tot căutați semne de lovituri, nu am, dar dacă aveți o mașinărie care poate vedea ce este în sufletul meu,va găsi rana.”

S-au comportat cu mine ca și cum aș fi teroristă. M-au fotografiat din toate unghiurile. Eu, o persoană care nu a atins o armă în viața ei, am ajuns să fiu  arestatată.

Eram cea mai în vârstă persoană din celulă. Medicamentele pentru hernia de disc eru greu de găsit. De vreo două ori mi-a crescut tensiunea la 25, șica și cum aveam ciumă, mă întrebau prin gaura cheii dacă  pastilele pe care le aveau sunt cele necesare mie. Pânâ și dreptul de a lua medicamente, era considerat un lux. Celulele erau agglomerate, iar din cauză că eram ultima venită, lucrurile mele erau puse pe jos, într-o pungă.  Am făcut o cerere la cantină pentru a primi un dulap, dar m-au tot amânat.

Am căzut în pat frântă, pentru că țipasem, nu mai aveam voce, mi se ridicase tensiunea la 25. Colegele mele de celulă au chemat asistenta și doctoral. În acea perioadă ele au avut grijă de mesele și gustările mele.

Într-o zi când încercam să adorm, a venit gardianul, a spus că fiecare celulă are drept la un dulap, dar acest lucru nu se va respeta. Din cauza bolilor și a suferințelor, intrasem în depresie  și când am auzit cele spuse, am făcut o criză de nervi… nici nu-mi amintesc bine ce mi s-a întâmplat. Știu că am țipat și am cerut să mă ducă să discut cu persoana care a dat această regulă.

Colegele de celulă au încercat din răsputeri să mă liniștească. Am căzut în pat frântă, pentru că țipasem, nu mai aveam voce, mi se ridicase tensiunea la 25. Colegele mele de celulă au chemat asistenta și doctoral. În acea perioadă ele au avut grijă de mesele și gustările mele. Ele țineau post. Am vrut să postesc și eu, dar pentru că făceam insulină nu m-au lăsat să postesc.

Am simțit omenia și frăția. Am zăcut închisă o lună, dacă aș lăsa deoparte lucruri negative pe care le-am trăit, aș zice e că am fost în Rai, lângă acele femei.  Fiindcă eram bolnavă nu m-au lăsat să fac nicio treabă, chiar au avut mare grijă de mine.

În ziua în care am făcut o criză de nervi, am avut procesul.M-au dus într-o cameră. Deabia reușeam să mă țin pe picioare. Mergeam greu, nu am primit niciun fel de ajutor din partea gardienilor. Cu mari eforturi am ajuns în blestemata aia de camera de judecată. Am stat pe un scaun, mi-au dat niște căști, așa se proceda la judecata online. Judecătorul spunea ceva, dar nu auzeam bine. „Decizia noastră e să rămâi in arest, ai ceva de spus?” Eu am spus că nu. Vreau să mor, oricum sunt bolnavă, mi-am pierdut tatăl, iar soțul și fiul sunt și ei condamnați”. Apoi au decis să mă elibereze.

În decursul aceleeasi zile, spre seară, urma să mă elibereze. Doream să tefonez la o rudă pentru a veni să mă ia, dar nu mi s-a permis. Penitenciarul era în afara orașului și pe lângă aceasta sunt și bolnavă. Mi-au spus că afară este o cabină telefonică, dar de fapt nu exista. Jandarmii aveau telefoane la care puteau vorbi numai ei. În cele din urmă, am găsit un telefon de la o persoană venită în vizită, iar la o oră târzie am reușit să vorbesc cu rudele mele. Nici măcar dreptul de a da un telefon nu mi-a fost respectat…. ce mai pot spune despre alte lucruri…

Eu sunt o peroană care-și  iubește enorm poporul și patria. Oare acesta este prețul iubirii  mele?

Sursa: http://magduriyetler.com/2018/05/23/60-yasindaki-bir-annenin-feryadi/

You May Also Like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *