Sunt o femeie de 27 de ani care îşi petrece verile la țară ocupându-se de grădină.
Pe 2 ianuarie 2017, cam în ceasul rugăciunii de seară, s-a sunat la ușă; s-a dovedit a fi responsabilul pe cartier însoţit de 4 polițiști, care au mi-au pecheziționat toată casa pe motiv că eram suspectată de terorism şi de legături cu Gulen.
Negăsind nicio armă în urma percheziţiei, mi-au comunicat: „pregăteşte-te să mergi cu noi”. Cu toate că am răspuns sincer la toate întrebările judecătorului, am fost închisă în penitenciarul din Manisa timp de 7 zile.
M-am regăsit într-o celulă cu încă 26 de femei. În viața mea nu am mai văzut așa femei cumsecade, care nu s-au sfiit să împărtă tot ce aveau cu mine.
Dacă la început mă tot gândeam ce motiv real ar fi putut avea să mă aducă acolo, am renunțat curând la acest gând, mişcată fiind de bunătatea acelor femei. Cele mai multe dintre ele fuseseră arestate de poliţie în zorii zilei. Cinci dintre ele fuseseră luate cu forța de lângă sugarii lor nevinovaţi (cu vârste de 6,7,12, 14 şi 15 luni).
Allah spune în Coran că „o mamă are să-şi alăpteze copiii preţ de doi ani de zile”.
Un judecător, însă, i-a smuls pe aceşti copii de la sânul propriilor mame, la ordinele guvernului. Aceste mame au fost – practic – forţate să îşi înţarce copii, rămânând secătuite de lapte.
Unele dintre femeile închise au copii mai mari; cei mai mulţi dintre ei nici nu ştiu că mamele le-au fost arestate (unora li s-a spus că au dispărut o perioadă, să aibă răgaz să scrie şi să citească în tihnă).
Sunt unele dintre ele cărora le-au fost arestaţi şi sòţii, copii rămându-le în grija rudelor. Mai sunt şi care nu au pe nimeni, în al căror caz copiii le-au fost duși la centre de asistenţă socială. La 2 zile după propriul meu arest, a mai fost adusă o femeie din Soma cu un copil de 3 luni în braţe. Soţul femeii respective fusese şi el arestat din acelaşi motiv (presupuse legături cu Gulen).
La câteva zile după a mai sosit o femeie de 58 de ani (şi ea teroristă, desigur!). Apoi a mai fost adusă încă una, împreună cu fiica ei de 20 de ani. Ultimele venite au fost două mame din Turgutlu. Aşa am ajuns 27 de femei şi un bebeluș într-o singură celulă de 100 mp, menită să acomodeze cel mult 8 persoane. Nu am cuvinte pentru a vă descrie condițiile de acolo – trebuie să vedeți pe viu ca să credeti. Peste tot erau întinse numai paturi; deşi bebeluşul era mai tot timpul bolnav, judecătorul stătea cu mâinele în sân.
În celula alăturată a mai fost adusă o femeie cu un copil de 5 luni, precum şi alta despărțită de copilul ei în vârstă de 25 de zile.
Niciodată nu s-a mai pomenit în islam (nici pe timp de război) ca femeile, copiii şi bătrânii să fie trataţi în asemenea condiţii inumane.
Aici toată lumea plânge… unele rugându-se lui Allah, altele zăcând neputincioase sub pături.
Dacă vă veţi fi întrebând de ce am redactat acest mesaj, iată-mi pricina: ca să nu aveţi scuză să spuneți: „Nu am auzit, nu ştim nimic şi nici nu am văzut nimic!” Faceţi cunoscută această tragedie!
Eu v-am spus ce am pe suflet, neputând să tac după ce am fost martoră acestei drame; vă implor să transmiteţi ştirea mai departe!
(*) Această scrisoare a fost trimisă de către o persoană deţinută la penitenciarul Manisa, fiind publicată de editorialistul Kazim Gulecyuz (YeniAsya) pe 26 Februarie.
