Jurnalist turc: Am lăsat totul în urmă, în numele jurnalismului cinstit

Sunt jurnalist turc, deci provin dintr-o țară care are cel mai mare număr de jurnaliști închiși ori exilați pe plan mondial. Ţara mea de baştină a ajuns în aşa hal încât până şi un câine polițist a fost exilat după ce a fost declarat disident! La ce să te mai aştepţi în privinţa jurnaliştilor!

Vă mai amintiți de camioanele încărcate cu arme care mergeau în Siria și care au fost interceptate la graniță? Am fost primul jurnalist care a adus această ştire în atenţia lumii. După acest incident, s-a abătut iadul asupra noastră. Guvernul turc i-a vânat pe toţi polițiştii, judecătorii, procurorii ori jurnaliștii implicaţi în dezvăluirea acestui fapt.

În decursul operațiunii, un câine antrenat să detecteze explozibile numit Vahim a fost “exilat” după ce a găsit armele. A fost trimis într-un alt oraș, interzicându-i-se a mai lucra… Nu știu dacă e la fel de norocos ca mine să scape cu viață. Totul vi s-ar putea părea o glumă. Însă aceasta e realitatea pe care o trăim în Turcia.

Conform rapoartelor oficiale din țara mea natală, cel puțin 165 de jurnaliști au fost închiși. Mai mult de 500 de jurnaliști au mandate de arestare pe numele lor. Toţi aceştia sunt considerate elemente subversive, fiind urmărite de guvernul aflat la putere. În rândurile acestor jurnaliști se găsesc kurzi, indivizi de stânga, precum și membri ai mișcării lui Gulen. Toți acești jurnaliști publicaseră articole criticând guvernul.

Turcia nu era întocmai un paradis al jurnaliștilor nici înainte. Însă represiunea împotriva mass-mediei s-a agravat deosebit de mult mai ales după puciul fără sorţi de izbândă. La câteva minute după declanşarea puciului, președintele Recep Tayyip Erdogan i-a cerut populaţiei să le ţină piept militarilor, ieşind în stradă.

Mai mult de 250 de persoane, din păcate, și-au pierdut viața în timpul conflictului dintre poliție și grupurile de oameni. Unii au fost uciși în cadrul atacurilor aeriene din Ankara, în timp ce alții şi-au găsit sfârşitul după ce grupurile rebele au tras gloanţe în mulţimea aflată pe podul Istanbul, circumstanţele nefiind deloc clare. În loc să-i investigheze pe autorii acestei atrocităţi, cetățenii de rând, care stăteau acasă urmărind evenimentele care se desfășurau în șoc total au fost cei declaraţi ținta noii reprimări.

Situaţia a degenerat într-o veritabilă vânătoare de vrăjitoare, care-i vizează mai ales pe intelectuali și pe indivizii educați (nu numai jurnaliști, ci și cadre universitare, politicieni kurzi, lideri de partid, membri de rang înalt ai sistemului judiciar și artiști). Peste 150 000 de persoane şi-au pierdut locul de muncă, în lipsa oricăror investigații ori a unui proces echitabil.

Până şi unii pastori sau imami au fost reținuţi. Mai mult, în urma acestor arestări, au fost încălcate toate drepturile omului, toate normele legale – o victimizare care demonstrează lipsa oricărei demnităţi umane. Pentru a oferi un exemplu, o lege adoptată recent îi împiedică pe soția sau copilul unui individ căutat de autorităţi de la obținerea unui pașaport, încălcându-li-se astfel drepturile individuale. Au existat situaţii în care toate bunurile unor persoane au fost confiscate, chiar și în faza preliminară a unei investigații. Guvernul a confiscat bunurile a mai bine de 1.000 de companii în valoare de peste 15 miliarde de dolari.

Conform datelor culese, cel puțin 70 de persoane și-au pierdut viața pe perioada detenţiei ori în închisoare. 7 indivizi, care fuseseră deja “prelucraţi” de guvern sub pretextul stării de urgență, au fost declaraţi răpiți luna trecută.

 

Am văzut la televizor raziile poliţiei, percheziţiile caselor unor politicieni kurzi; i-am mai văzut cum îngrămădeau nişte soldați în elicoptere, arestându-i după ce aterizaseră pe un teren de fotbal. Nu numai jurnaliștii, ci și cei care sunt dispuși să se opună, să dezvăluie informaţii privind actele ilegale au fost amenințați și suprimați prin aceste fapte.

Permiteți-mi să vă spun prin ce fel de tragedii a trecut poporul turc în urma încercării de lovitură de stat. Un profesor despre care se știa că lucrează într-o școală afiliată mișcării Gulen a fost reținut 30 de zile; fără a avea măcar o șansă să dea o declarație oficială, a murit după ce intestinele i-au fost perforate (mărturie a groaznicelor torturi suferite).

După moartea lui Gokhan Acikkolu (un profesor care nu a luat niciodată parte la vreo acţiune violentă toată viaţa sa), un primar al unui anumit oraș, care lucra pentru actualul guvern, a cerut ca dânsul să fie îngropat în cimitirul rezervat trădătorilor, a cărui construcţie a fost solicitată de autorități, pentru a-i îngropa pe pucişti.

Cadavrul i-a fost predat tatălui său, care a trebuit să-și transporte singur fiul dintr-un oraș în altul să-i găsească loc de veci. Dânsul dorea ca fiul să-i fie înmormântat într-o ceremonie religioasă (conform cutumei); însă imamii au refuzat să facă rugăciunea funerară, devenind ei înşişi acaparaţi de dezbinarea politică.

Și moartea acestui profesor a fost trecută cu vederea în mass-media. Principiul prezumției de nevinovăție a fost ignorat. Dânsul a murit în detenție preventivă în condiții brutale, chiar înainte de a-şi oferi mărturia. A fost declarat trădător de către guvern, fără proces.

De fapt, aceste tipuri de incidente nu au început o dată cu încercarea de lovitură de stat. Punctul de cotitură a avut loc pe 17 decembrie 2013, cu izbucnirea unui scandal de corupție care-l implica pe președintele Erdogan însuşi. Acesta este președintele care tocmai s-a proclamat lider incontestabil, pe baza unui referendum dubios (care a avut loc pe 16 aprilie).

Acest scandal i-a implicat şi pe copiii lui Erdogan, precum şi pe ginerele său şi pe alţi birocrați, miniștri, directori mass-media și oamenii de afaceri apropiați lui. Documentele dezvăluiau modul în care fuseseră înființate instituțiile media în chestiune, printr-un sistem în care banii au fost adunați graţie unor practici clientelare implicând guvernul și mai mulţi oameni de afaceri bogați.

În prezent, există peste 60 de jurnaliști turci care sunt nevoiți să trăiască în exil în întreaga lume. “Curăţarea” Turciei de inamicii declaraţi ai statului a provocat un exod masiv de creiere. După puci, mii de intelectuali, scriitori, academicieni, politicieni, polițişti, procurori și judecători au fost acuzați de terorism și de trădare.

La baza acuzaţiilor stau “infracţiuni” de tipul: a te afla în posesia unui 1 dolar american, a te afla în posesia unor cărți religioase, descărcarea unei aplicații de mesagerie criptată, navigarea pe site-urile de știri critice sau postarea de tweet-uri.

Mii de copii au rămas singuri după ce ambii părinți le-au fost închiși. Jurnaliștii și intelectualii au fost reținuți de forţele de ordine timp de câteva zile, fiid insultaţi și aruncaţi în închisoare.

Judecătorii și procurorii care au dispus eliberarea lor au fost concediați din funcție în aceeași zi. De exemplu, luna trecută, au fost eliberați 21 de jurnaliști; la numai câteva momente înainte de a părăsi închisoarea, au fost reținuți din nou. Au fost ținuţi la secția de poliție 14 zile, apoi trimişi înapoi în închisoare.

Judecătorii care i-au eliberat au fost suspendați din funcție. Există 12 000 de judecători și procurori în toată Turcia; aproape 5000 dintre aceștia au ajuns concediați, iar peste 3000 – arestați.

 

În Turcia nu mai există niciun mijloc de informare care să aducă în atenţia oamenilor asemenea lucruri. Sute de posturi media au fost închise. Jurnalismul de investigaţie și presa liberă sunt pe patul de moarte.

Acesta este motivul datorită căruia fiica a doi judecători arestați a deschis un blog, publicând știri și articole pe cont propriu. Tot de aceea o femeie a cărei soț a fost răpită încearcă să-şi facă vocea auzită printr-un video filmat acasă, postându-l pe rețelele de socializare online.

În timp ce victimele cruciadei anti-jurnaliste şi-au asumat responsabilitatea de a fi jurnalişti, reporterii, de teama guvernului, s-au decis să nu dezvăluie nimic privind toate acestea. Nu fac altceva decat să închidă ochii.

Jurnalismul este o profesie ce implică anumite sacrificii. Nu trebuie să pe permitem luxul de a ne fi frică. Nu pot să-mi pun mereu pe primul loc viața, copiii, banii şi siguranța proprie. Sunt printre puținii jurnaliști disidenți care au mai rămas în Turcia. Și aș vrea să vă fac cunoscut faptul că am făcut-o sacrificând tot ce am pe lume.

Am fost forțat să-mi las în urmă copiii, familia, precum şi locul unde am crescut. Mi-am lăsat în urmă colegii apropiaţi, care mi-au servit drept modele toată viaţa. Nu știu dacă îi voi mai vedea vreodată.

În loc să stau ascuns într-o ţară în care oamenii sunt arşi în subsoluri de către guvern și călcaţi de tancuri în stradă, aș vrea să mi se audă vocea și să lupt pentru libertate.

Lumea nu se reduce la Turcia. Oriunde te-ai duce, dai de suferinţe. Există nedreptate şi persecuție în întreaga lume.

Ei mă numesc trădător acum. Îmi spun să mă întorc în țara mea. Aș vrea, în schimb, să pot gândi precum Virginia Woolf; „Întreaga lume este ţara mea”.

*Arzu Yildiz, The Globe Post