Victoria oripilantă a lui Erdogan în referendumul de duminică privind ratificarea unei noi constituții de natură autoritară, creează mari probleme atât pentru forțele democratice laice ale țării și aliații occidentali ai Turciei, cât și pentru dl. Erdogan însuși. Victoria dobândită nu a fost răsunătoare, așa cum spera el, ci relativ nesemnificativă, fiind contestată de către o misiune europeană de minotorizare, conform căreia campania pre-electorală nu ar fi fost liberă sau corectă. Cele trei orașe mai mari ale Turciei au votat împotriva dictatorului aspirant. Turcia nu este o ţară unită cu el în frunte, ci o naţiune puternic polarizată – o realitate politică pe care chiar şi un conducător victorios îl va ignora pe propriul risc.
Desigur, președintele turc s-a arătat sfidător în urma victoriei sale, acuzându-i pe criticii occidentali de „mentalitatea lor de cruciaţi” şi sugerând că va adopta o nouă serie de măsuri aspre, cum ar fi reinstituirea pedepsei cu moartea (fapt care cu siguranță ar răci relațiile Turciei cu liderii Uniunii Europene). Guvernul domnului Erdogan a instituit măsuri care au dus la concedierea a circa 130.000 de persoane, precum și la încarcerarea altor 45.000, în urma loviturii de stat militare din vara anului trecut soldate cu eșec. Noua constituție, care ar intra în vigoare în 2019, ar putea să-i permită să rămână în funcţie până în 2029 (dacă nu chiar până mai târziu), limitele impuse de parlament fiind minime, iar sistemul judiciar putând fi constituit exclusiv din indivizi numiţi de el însuşi.
Turcia, cu toate acestea, nu a ajuns încă în situaţia Egiptului sau a Rusiei, unde alegerile sunt măsluite iar opoziția în mare parte zdrobită. Chiar și orașele kurde care au fost atacate de armată sub pretextul înfrângerii teroriștilor din zonă s-au dovedit a fi împotriva domnului Erdogan, nevotând cu dânsul – exact ca și populația laicizată numeroasă din Istanbul, Ankara și Izmir. Rezultatele preliminare au arătat că 48,7% din țară a votat împotriva constituției, în ciuda unei campanii unilaterale în care glasurile criticilor au fost suprimate. O decizie controversată din partea autorităților electorale de a accepta buletine de vot care nu aveau ștampile oficiale pare să-l fi salvat pe Dl. Erdogan de la înfrângere, în detrimentul legitimității acestuia.
Ar fi înțelept ca Erdogan să încerce să diminueze tensiunile din cadrul opoziției, îmblânzindu-şi adversarii politici, așa cum guvernele occidentale i-au cerut să o facă. Până în 2015 a urmat o politică împăciuitoare cu Partidul militant al Muncitorilor din Kurdistan. Unii analişti cred că ar putea-o readopta. Însă povestea domnului Erdogan (de peste 14 ani la putere) a vădit o intrigă dominată de o sete de putere, precum şi de o intoleranță a criticii la adresa sa. Dacă această tendință va continua, Turcia se va confrunta cu nenorociri interne neîncetate.
Toate acestea constituie o dilemă pentru Statele Unite și alte națiuni ale NATO. Turcia, care în prezent serveşte drept ancoră a Alianței la ţărmurile Orientului Mijlociu, constituie un aliat important. Acestea fiind spuse, NATO şi SUA nu pot să-şi dea consimţământul pentru tendiţele dictatoriale ale dânsului. Administrația actuală a SUA a reflectat aceste tensiuni lunea aceasta, atunci când președintele Trump l-a sunat pe dl. Erdogan să îl felicite și să discute despre Siria, în contrast cu Departamentul de Stat, care a abordat cu grijă neregulile electorale și a cerut guvernului turc să „protejeze drepturile și libertățile fundamentale ale tuturor cetățenilor săi”. Pe termen scurt, liderii occidentali nu-și pot permite să-şi întrerupă relaţiile cu dl Erdogan, dar trebuie să facă tot posibilul pentru a-l împinge către încetarea represiunii interne. Milioanele de turci care încă încearcă să păstreze democrația și libertățile civile vor avea şi ei nevoie de aliați.
Articolul scris de comitetul de redacţie al cotidianului The Washington Post, publicat pe 18 aprilie, şi tradus in româna
