Trebuie să fi fost la începutul anilor 1990, în ajunul “Festivalului Jertfei.” În drum spre casă, intrarea în cartierul nostru era acoperită de sânge. M-am gândit că au sacrificat animalele cu o zi mai devreme, în mijlocul străzii. Am sărit peste bălți de sânge, care îmi stropeau pantalonii. Era sânge peste tot.
Când mă apropiam de casă am auzit strigăte și țipete. Mi-am dat seamă că s-a întâmplat ceva și am început să alerg. L-au ucis pe vecinul nostru, unchiul Adnan, care conducea micile băcănii din zona noastră, pentru că a vândut ziarul pro-kurd Özgür Gündem. Pantalonii mei erau plini de sânge. Am alergat la baie și am încercat să-mi spăl petele, dar sângele unchiului Adnan nu s-a șters.
Tatăl meu era vânzător în piață. Cei 10 copii ai săi au crescut într-o singură cameră.
Eu am muncit din greu, am ajuns în universități bune. Am devenit asistent de cercetare la Universitatea Bilkent după absolvirea departamentului de științe politice din Ankara, dar am decis să mă întorc acasă la Diyarbakır, la sfârșitul anilor ’90.
Ani de zile am derulat programe anti-sărăcie pentru Națiunile Unite. Am înființat o asociație pentru victimele deplasării forțate, iar după ce am părăsit ONU, am lucrat în sate care au fost golite și arse în urma insurgențelor militanților kurzi. Am încercat să lupt împotriva sărăciei nu numai în provinciile kurde, ci și în multe sate sărace din Anatolia.
Am început să scriu acum șapte ani, înainte de începerea operațiunilor guvernului turc împotriva kurzilor. Era anul 2012, lucram în vestul provinciei Bitlis, în satele care au fost golite în timpul conflictului. Sătenii au încercat să se întoarcă în casele lor, dar au fost împiedicați de forțele de securitate. Voiam ca vocile sătenilor să fie auzite.
Așa că am început să scriu. Am ajutat la înființarea Institutului de cercetare politică și socială Diyarbakır, conceput pentru a studia diverse aspecte ale problemelor kurzilor, de la problema educației limbii materne până la sistemul de pază a satului și am împărtășit concluziile noastre cu publicul.
Apoi, când a început atacul statului islamic, în august 2014, am călătorit în Irak și am lucrat atât acolo, cât și în Turcia, în campsurile pentru refugiații Yazidi.
De-a lungul anilor, în lucru cu activiștii, am creat un adăpost pentru femeile yazidite, salvate din ISIS și ne-am străduit să le oferim servicii de sănătate.
Operațiunile statului turc, în 2015, au trimis forțe armate să lupte împotriva insurgenților din centrele urbane care pun în aplicare forțele de curățare și lăsând deseori părți mari din orașe distruse.
Am făcut tot posibilul pentru a informa lumea despre ceea ce se întâmplă, organizând în același timp vizite de sprijin în regiune și inițiative pentru a se opune războiului. În același timp, am lucrat pentru salvarea oamenilor care au fost nevoiți să se ascundă de luptele din subsoluri. În acest timp, am început să primesc multe amenințări.
Am fost supusă unor amenințări și chiar lovituri din partea forțelor de securitate pentru că am scris despre încălcări ale drepturilor omului. Am suportat tot felul de insulte din partea celorlalte grupuri pentru că am refuzat să preiau sloganuri și că am arătat fața umană a războiului.
Au fost mulți oameni care au s-au simțit incomodați de situații diverse iar eu am amintit de unicitatea fiecărei vieți pierdute. Una dintre numeroasele laturi groaznice ale războiului este că cei care experimentează, care își pierd viața, rămân adesea fără nume. Aceștia pot fi etichetați ca trădători, teroriști sau eroi, dar rămân ca figuri anonime. Războiul devalorizează viața umană și o transformă în ceva care este călcat în picioare.
Am plătit prețul pentru asta în toate felurile. Am devenit „teroristă” pentru că am scris despre drepturile omului și am fost acuzată că am dorit să scriu despre cei care și-au pierdut viața.
Acest lucru nu a fost suficient, așa că și-au propus să cerceteze ce am mâncat, ce am purtat și unde am stat. Am primit orice fel de insultă din partea fiecărei părți a societății. M-au acuzat chiar că am folosit suferința kurzilor pentru a deveni populară. Da, am devenit populară, într-adevăr, ca „terorist.”
Foarte puțini oameni s-au exprimat împotriva a ceea ce mi s-a făcut, pentru că mulți consideră și mai dificil să-și critice propriul popor. Am plâns, de multe ori am plâns și am devenit deprimată, dar am rămas în picioare.
Nu mi-am oprit niciodată vizitele obișnuite la Cizre, Șırnak, Nusaybin, orașele cele mai afectate de conflict, nu am încetat niciodată să mă întâlnesc cu locuitorii acelor orașe care și-au pierdut copiii și nu am renunțat să mă manifest împotriva încălcărilor drepturilor omului, fapte care se petrecuseră acolo.
În ultimii ani, casa mea a fost atacată de trei ori. Primesc nenumărate amenințări în fiecare săptămână. Cu toate acestea, unii mă acuză că lucrez pentru stat, întrucât poliția nu m-a arestat. M-am confruntat cu orice fel de dispreț din partea statului. Pe de o parte, și “trollări” care se ascund în spatele unor conturi anonime, pe de altă parte, care s-au orientat către mine și cei doi copii ai mei, împărtășind imagini despre casa noastră.
Acești oameni nu au nicio problemă să defăimeze o persoană pe care nu au întâlnit-o niciodată. În acest timp, membrii propriei mele familii și mulți dintre prietenii mei mi -au întors spatele . Unii sunt prea speriați să-mi spună “Salut”. A fost greu, dar din nou, am rămas în picioare. Oamenii din Sur și Cizre m-au îmbrățișat, la fel ca și oameni din toată lumea.
Am învățat multe în această perioadă despre umanitate, conștiință și ce înseamnă să fii o persoană bună. Și eu am greșit, dar pot spune cu siguranță că nu am rănit pe nimeni cu bună știință. De câte ori am fost martor la încălcări ale drepturilor omului,am vorbit despre asta, indiferent cine le-a perpetuat.
În același timp, mi-am construit o nouă familie imensă, de kurzi, turci, armeni și yazidiți, oameni buni din întreaga lume. Existența lor este ceea ce mă ține pe picioare.
Este imposibil pentru noi să câștigăm luptând în tăcere, în timp ce există oameni care aruncă cu noroi. Nici nu este posibil pentru noi să protejăm doar drepturile omului în propriile cartiere. Întotdeauna m-am gândit că drepturile omului, egalitatea, libertatea și pacea sunt valori care trebuie să fie proclamate cu putere înainte și că putem câștiga această luptă cerând aceleași drepturi pentru toți, fără discriminare.
Deci, voi continua să lupt pentru drepturile și credințele mele. Sunt acum, în străinătate și nu știu ce se va întâmpla cu mine când mă întorc.
Viața noastră este scurtă și într-o zi se va sfârși. Când va veni vremea, vreau să pot spune două lucruri: în primul rând, că am putut să dau o voce celor fără voie și să fac istorie împreună cu oameni amabili. Și în al doilea rând, vreau să fiu o mamă ai cărei copii se pot mândri cu ea.
Anii au trecut și acel sânge îmi rămâne pe marginea pantalonului. Am o datorie față de copiii unchiului Adnan și de toți ceilalți orfani kurzi. Suntem obligați să curățăm acel sânge, să facem tot posibilul pentru ca copiii noștri să aibă o viață diferită. Știu că nu sunt singură în această luptă. Există oameni din fiecare colț al lumii care lucrează pentru a curăța sângele vărsat de asupritori și chiar dacă nu ne-am întâlnit niciodată, știu că suntem cu toții o familie.
Acest articol a fost scris de Nurcan Baysal, şi publicat la Ahval News.
